Tungstenul a fost descoperit în 1781 de chimistul suedez Schoeller. Până la începutul secolului al XX-lea, datorită dezvoltării unei serii de aplicații, cum ar fi prima expoziție de oțel de mare viteză cu wolfram ca element de aliere și becul din sârmă de tungsten la Expoziția Mondială de la Paris din 1900, și dezvoltarea carburii cimentate sinterizate pe bază de carbură de tungsten în 1927-1928, industria metalurgică de wolfram a început să se nască și să se dezvolte.
Pentru a satisface cerințele crescânde de calitate ale utilizatorilor pentru produsele cu wolfram, pentru a reduce costurile și a reduce poluarea mediului, tehnologia metalurgiei tungstenului a făcut progrese mari, iar noua tehnologie avansată a înlocuit complet tehnologia tradițională. Se reflectă în principal în următoarele aspecte:
În ceea ce privește descompunerea materiilor prime minerale de tungsten, metoda industrializată timpurie de gătire prin presare a sodă s-a dezvoltat într-o tehnologie generală care nu poate procesa numai concentrat de scheelit, minereu mediu de scheelit de calitate scăzută, ci și minereu amestecat de tungsten de la negru până la alb. , iar pe baza cercetărilor teoretice, metoda de descompunere a NaOH (hidroxid de sodiu) s-a dezvoltat de la un concentrat de wolframit cu conținut scăzut de calciu la o tehnologie generală care poate trata diverse materii prime minerale de wolfram, inclusiv concentratul de scheelit și minereul mediu de tungsten refractar. Desigur, odată cu dezvoltarea, metodele tradiționale cu eficiență scăzută și poluare gravă a mediului, cum ar fi topirea NaOH, sinterizarea cu sodă și descompunerea acidului clorhidric, au fost eliminate treptat. În același timp, reduce și cerințele pentru prelucrarea mineralelor și îmbunătățește foarte mult rata de utilizare a resurselor.