Tungstenul a fost folosit pentru prima dată la fabricarea filamentelor incandescente. În 1909, American Coolidge (WD Coolidge) a folosit procese de presare, retopire, prelevare și trefilare a pulberii de tungsten pentru a face sârmă de tungsten. De atunci, producția de sârmă de wolfram s-a dezvoltat rapid. În 1913, I. Langmuir și W. Rogers au descoperit că sârma de tungsten-toriu (cunoscută și ca sârmă de toriu-tungsten) avea performanțe de emisie de electroni mai bune decât sârma de tungsten pur și au început să folosească sârma de tungsten-toriu, care este încă folosită pe scară largă astăzi. . În 1922, s-a dezvoltat un fir de wolfram cu o rezistență excelentă la lasare (numit sârmă de wolfram dopată sau sârmă de wolfram non-lafundată), ceea ce a reprezentat un progres major în cercetarea sârmei de tungsten. Filamentul de tungsten care nu se lasă este un filament excelent și un material catodic utilizat pe scară largă. În anii 1950 și 1960, s-au efectuat explorări și cercetări ample privind aliajele pe bază de wolfram, în speranța de a dezvolta aliaje de wolfram care ar putea funcționa la un grad 1930-2760 pentru producția de piese la temperatură înaltă pentru industria aerospațială. Printre acestea, există multe studii privind aliajele de tungsten reniu. De asemenea, au fost efectuate cercetări privind tehnologia de topire și prelucrare și formare a tungstenului. Lingourile de wolfram sunt obținute prin topirea cu arc consumabil și fascicul de electroni, iar unele produse sunt realizate prin extrudare și prelucrare a plasticului; totuși, lingourile de topire și turnare au boabe grosiere și plasticitate slabă. , Prelucrarea este dificilă, iar randamentul este scăzut, astfel încât tehnologia de prelucrare a plasticului de topire nu a devenit principala metodă de producție. Pe lângă depunerea chimică în vapori (metoda CVD) și pulverizarea cu plasmă care poate produce foarte puține produse, metalurgia pulberilor rămâne în continuare principala metodă de fabricare a produselor din wolfram.